DE CE ARE UNGARIA MAI MULȚI LAUREAȚI NOBEL DECÂT ROMÂNIA
„Ungaria a dat 17 premianți Nobel, din care doar doi se aflau în țară la momentul premierii, iar România are trei români și niciunul nu a luat premiul locuind în România”, scrie un articol publicat de PRESShub, peste care am trecut în fugă doar pentru că am văzut imaginea lui Dr. Koriko.
Am crezut că este ceva actual, după ce dânsa a câștigat anul acesta Premiul Nobel pentru medicină. Dar articolul din PRESShub are deja doi ani vechime. Adaug aici o corecție: sunt patru laureați Nobel născuți pe actualul teritoriu al României, nu trei, scorul corect fiind 17 – 4, dacă el înseamnă ceva.
Am întrebat ChatGPT “De ce a câștigat Ungaria mai multe premii Nobel decât România” și a produs următoarele cinci motive:
1) tradiția maghiară mai lungă în contribuții științifice și culturale,
2) tradiția academică mai robustă, reflectată în instituții de învățământ superior precum Universitatea Eotvos Lorand și Budapest University of Technology and Economics,
3) finanțarea superioară a cercetării în Ungaria, mai ales în fizică, chimie și medicină,
4) o comunitate științifică mai activă,
5) stabilitatea politică și economică superioară.
Bineînțeles, fiecare din cele cinci explicații pot fi contestate, discutate, și detaliate.
De exemplu, referindu-mă doar la punctul 2, Universitatea Eotvos Lorand se mândrește cu șase laureați Nobel printre alumni săi, inclusiv Albert Szent-Gyorgyi, cel care a descoperit vitamina C, sau Ferenc Krausz, laureatul Nobel în fizică de anul acesta.
Budapest University of Technology and Economics are patru laureați Nobel, inclusiv celebrul Jeno Wigner, și alți alumni vestiți precum matematicianul Pal Erdos, probabil cel mai prolific cercetător, autor a peste 1.500 de lucrări științifice, inginerul Todor Karman, părintele zborului supersonic, și fizicianul Leo Szilard, unul din participanții la proiectul Manhattan.
Tuturor acestora li se adaugă Janos von Neumann, inventatorul arhitecturii von Neumann de la baza fiecărui calculator de astăzi, a teoriei jocurilor, fundamentul oricărei teorii economice moderne, a automatelor celulare și care a anticipat structura ADN înainte să fie descoperită.
Unii sunt de părere că von Neumann a fost poate cel mai inteligent om care a trăit vreodată, deși astfel de calificări sunt mai degrabă emoționale decât obiective.
Desigur, exemplul unor cercetători științifici renumiți sau anecdota că „Ungaria are cel mai mare număr de Premii Nobel pe cap de locuitor” poate înflăcăra imaginația unor tineri studioși și ambițioși, însă este greu de stabilit o relație cauzală obiectivă, este greu de cuantificat măsura în care cele cinci motive într-adevăr explică diferența față de România, de exemplu.
Însă ideea unei competiții maghiaro – română în Premii Nobel, precum sugerează articolul din PRESShub, mi se pare fără prea multă valoare și nu înțeleg de ce orice trebuie văzut din unghiul unei presupuse întreceri între cele două țări.
Destinele Ungariei și României nu sunt identice, iar a încerca să le compari prin metrici de genul „număr de premii Nobel” este bizar și nefolositor.
Dar dincolo de numărul de Premii Nobel câștigate, poate mai important este să te întrebi ce s-a făcut cu cele pe care le-ai câștigat? Că poți să le fi câștigat pe toate în fiecare an și să nu însemne mare lucru pentru o societate, dacă au rămas doar obiecte într-un muzeu.
Sau poate ai câștigat doar unul, însă înseamnă imens dacă a ajuns să transforme societatea înspre bine.
Am cerut ChatGPT-ului să comenteze paragraful de mai sus, iar răspunsul primit a fost că dincolo de mândria personală și validarea unui individ [laureatul] ca fiind un cercetător de top în lume, impactul important al unui premiu este atunci când „talentul, abilitățile și rezultatele cuiva devin pârghia spre o schimbare cu sens și de esență a unei societăți”.
Dincolo de triumful personal și de o oarecare mândrie națională ce rezulta din asta, rămâne măsura în care un premiu înseamnă ceva pe undeva.
Tot ChatGPT mi-a enumerate exemple de Premii Nobel cu puțin impact în societate: în literatură, când scriitorii respectivi nu sunt citiți dincolo de granițele țărilor lor, în fizică, pentru studii extrem de teoretice cu aplicații limitate precum identificarea unor particule exotice sau teoria șirurilor, și în economie, pentru studii complexe și abstracte pentru care există abordări alternative.
Pe scurt, se poate argumenta că nu toate Premiile Nobel sunt la fel din punctul de vedere al transformărilor pe care le produc între oamenii de pe stradă.
Sunt patru personalități născute în România care au câștigat Premiul Nobel.
Interesant, dar foarte tragic: Herta Muller și Elie Wiesel au luat Premii Nobel pentru opere care probabil nu ar fi fost posibile dacă nu s-ar fi născut în România. Muller a făcut pușcărie pentru ideile sale, iar Wiesel a trecut prin Holocaust.
Experiențele lor tragice au fost scânteia geniului lor. În interviurile pe care le-am citit, Herta Muller se prezintă ca fiind nemțoaică. De exemplu în interviul acordat Paris Review.
Ea explică cititorului cum că „în satele germane oamenii vorbeau germana, în satele maghiare vorbeau maghiara, în satele sârbești vorbeau sârba” și că „La început mi-a fost foarte greu, pentru că dialectul era foarte diferit de germana înaltă pe care o predau”.
Elie Wiesel a trăit în SUA și nu îmi aduc aminte să fi vizitat România de când suntem noi aici.
Dr. Ștefan Hell a emigrat în Germania ca licean, iar studiile academice și apoi întreaga lui activitate le-a avut acolo. Cred că este fair să spui că deși s-au născut în România, Muller, Wiesel și Hell sunt probabil puțin legați de țară, ba în cazul doamnei Muller situația părându-mi-se chiar dincolo de indiferență, în sensul că dansa este supărată…
Rămâne profesorul Palade.
Îmi aduc aminte că atunci când doamna C. N., de la Radio Romania Cultural, m-a vizitat la Stony Brook, mi-a spus că profesorul Palade a încercat să pornească ceva în România imediat după Revoluție, însă a fost „alungat cu furci și coase”.
Veșnicul „dar cine te crezi? Nu ne spune nouă cum se face”, sub justificarea la moda pe-atunci că „n-a mâncat salam cu soia”, deci nu are dreptul moral să sugereze ceva.
De aceea zic, dacă ai un singur Premiul Nobel, dar societatea beneficiază puternic, impactul său poate fi enorm, mult mai mare decât poate dacă ai atâtea premii cât ia SUA în fiecare an, și care, sincer, sunt așa de obișnuite aici, că nimeni nu mai reacționează la ele, dincolo de cele trei minute de faimă, dimineața, la știrile de la stația radio NPR.
Însă pentru mine întrebarea mai importantă este: De ce este așa de adevărată în România vorba că nimeni nu este profet în satul său?
De ce a fost alungat profesorul Palade la începutul anilor ’90, când a încercat să dea o mână la reașezarea cercetării științifice românești, dacă ce mi-a spus C. N. este adevărat?
Am apelat iarăși la ChatGPT, cu prompt-ul „Care sunt barierele pentru ca un premiu Nobel să aibă un impact în societate?”, iar ChatGPT mi-a enumerat obstacolele tipice în fața transformărilor pe care o cercetare de top le-ar putea produce într-o societate:
1) lipsa impactului imediat,
2) rezistența la schimbare,
3) resurse insuficiente,
4) inerția societății,
5) lipsa conștientizării publice,
6) barierele politice și culturale,
7) alte priorități imediate,
8) accentual pus pe rezultatele individuale, fără a lua în considerare consecințele lor pentru publicul larg.
Numitorul comun la cele opt cauze de mai sus sunt următoarele aspecte:
a) interesul elitelor implicate, academice și politice în cazul de față, care vor să-și perpetueze poziția privilegiata,
b) influența lobby-urilor, de exemplu sindicatele din învățământ, a căror poziție se poate șubrezi după orice schimbare, și
c) agențiile guvernamentale, ministere, inspectorate, comitete și comisii, care desigur vor să-și mențină poziția de forță, inclusiv în felul în care sunt împărțite partea din buget și sunt implementate promovările în instituții.
La acest numitor comun se adaugă lipsa presiunii din partea societății, care nu-și înțelege beneficiul produs dintr-o transformare pozitivă a educației, cercetării și a societății largi, prin implicarea unor personalități de top în acest proces.
A fost exercițiul meu în a folosi ChatGPT pentru a înțelege scorul de 17 – 4 la Premii Nobel unul steril? Depinde.
Este evident pentru mine că nu există o soluție rapidă la a înțelege cauza, dar mai ales soluția la nevoia unui învățământ și a unei cercetări academice performante în țară, una de care să beneficieze publicul larg.
Cred că a fost naiv să te aștepți ca o singura persoană, chiar și un laureat Nobel, să poată da peste cap încrengătura strânsă de interese a celor aflați în vârf, a elitelor.
Elitele vor lupta până-n pânzele albe să-și apere moșiile. Experiența a arătat că nici măcar un grup mai larg, de câteva zeci de indivizi, așa cum s-a încercat pe vremea legii Funeriu, nu vor reuși să producă o transformare de esență și permanentă.
Transformarea trebuie să fie la firu’ ierbii, la nivelul oamenilor, iar asta cere timp și răbdare, pe care puțini de-acum sunt interesați să le aloce într-o lume tot mai materialistă și obsedată de banii și compensații.
De aceea, cumva, trebuie conștientizată societatea largă asupra pericolelor directe atunci când învățământul și cercetarea de calitate sunt ignorate.
Conștientizarea este un proces lent și dificil, asta și pentru că știința nu este tocmai subiectul cel mai distractiv de pe lume. Lumea deseori adoarme ascultând la știință. Sunt însă necesare publicații, emisiuni, dar mai ales proiecte care să însemne ceva pentru orice om de pe stradă, nu doar pentru o mână de elevi care merg la olimpiadele de nu-știu-ce sau construiesc te-miri-ce.
Oricine trebuie să simtă direct că a beneficiat de pe urma unui învățământ și a unei cercetări superioare. Ori asta nu este nici simplu și nici imediat.
Conștientizarea publică va crea presiunea ca atunci când va veni următorul profesor Palade, căci prezic că vor fi câțiva laureați Nobel născuți în țară în următorii douăzeci de ani, cei cu interes să păstreze status-quo-ul n-o vor mai poate face.
Sau spus pe românește: trebuie pregătit ogorul pentru momentul când va veni sămânță, căci în cazul profesorului Palade, am impresia, sămânță a venit prea repede peste un ogor prea bătătorit și prea uscat ca să rodească.
Pregătirea ogorului nu este rolul laureatului Nobel și nici nu va veni de la politic sau elitele academice, căci ei sunt cei care au interesul să evite orice transformarea, ci trebuie să vină de la publicului larg.
Publicul larg trebuie să devină partenerul laureatului Nobel pentru ca schimbarea în bine să aibă loc.
SURSA:https://www.presshub.ro/de-ce-are-ungaria-mai-multi-laureati-nobel-decat-romania-291060/
