Ce impact are accesul la utilităţi asupra dezvoltării unei zone: judeţele în care reţelele de gaze naturale au fost extinse cel mai mult, printre cele mai bogate

Accesul la resurse prin investiţii cum ar fi extinderea conductelor de gaze naturale este unul dintre factorii pe care se bazează creşterea economică a unor întregi regiuni ♦ Datele de la Statistică arată astfel că judeţele în care s-au realizat cele mai mari investiţii în reţele din anii ‘90 încoace sunt şi printre cele mai bogate din România.

Ilfov, Mureş, Prahova, Timiş şi Cluj sunt primele cinci judeţe în ceea ce priveşte extinderea reţelelor de gaze naturale în perioada 1990-2017, arată calculele ZF făcute pe baza datelor de la Institutul Naţio­nal de Statistică, acestea fiind de altfel judeţele care au trecut printr-o dezvoltare accelerată a mediului de business în ultimii ani.

Astfel, în perioada analizată în Ilfov s-au construit mai bine de 2.100 de kilometri de conductă, în Mureş circa 1.800 de kilometri, în Prahova peste 1.500 de kilometri de conductă, la fel şi în Timiş, în timp ce Clujul a adăugat peste 1.400 de kilometri de conductă la cei pe care îi avea la începutul anilor ‘90.

Accesul la resurse, dincolo de confortul locuitorilor din aceste zone, este şi un factor de creştere a economiei din zonele respective.

Spre comparaţie, la polul opus în ceea ce priveşte extinderea infrastructurii de gaze se află judeţele Mehedinţi, Tulcea, Covasna sau Vrancea, judeţe care sunt mai mereu clasate la coada clasamentului în ceea ce priveşte prosperitatea la nivel naţional.

În urma acestor extinderi, judeţele care au cele mai mari reţele de distribuţie a gazelor naturale, la nivelul anului 2017, sunt Mureş, Prahova, Cluj, Ilfov şi Bucureşti, acestea fiind de asemenea printre cele mai bogate zone din România. Botoşani, Vrancea, Teleorman, Covasna, Tulcea şi Mehedinţi sunt judeţele din România care au cele mai mici reţele de distribuţie a gazelor naturale.

Pentru conectarea la reţeaua de gaze naturale, un consumator român trebuie să treacă prin foarte mulţi paşi, întreaga procedură putând să dureze chiar şase luni, într-un scenariu optimist.

Întreg procesul implică obţinerea a circa 15 autorizaţii, iar mai apoi problemele vin şi din zona de construcţii în contextul în care companiile specializate în astfel de lucrări sunt destul de puţine. În ciuda procesului birocratic foarte anevoios, statisticile disponibile arată că ponderea consumului casnic în totalul consumului naţional de gaze este tot mai mare.

Astfel, de la circa 18% în 2008, în 2016, ultimul an pentru care sunt diponibile date complete, ponderea casnicilor a ajuns la aproape 26%, existând un bun potenţial de creştere.

Însă în contextul în care producţia de gaze locală are toate şansele să se dubleze odată cu demararea lucrărilor de exploatare din Marea Neagră, dezvoltarea infrastructurii de distribuţie a gazelor şi în restul judeţelor poate reprezenta o soluţie de creştere economică.

Până atunci însă, în România, unul dintre statele europene cu cele mai ridicate grade de independenţă în ceea ce priveşte importurile de gaze, vreascurile sau cocenii rămân sursa principală de căldură, doar una din trei locuinţe fiind conectată la reţeaua de gaze. În Ungaria, peste 90% din case sunt conectate la reţeaua de distribuţie a gazelor.

Mai departe, în timp ce antreprenorii locali vorbesc despre transformarea educaţiei într-o experienţă, digitalizarea proceselor urmând să aibă un rol esenţial în modelarea învăţământului, 3.500 din cele 6.700 de şcoli din România nu sunt alimentate cu gaz metan, directorii trebuind să se îngrijească în fiecare an să cumpere lemne pentru iarnă.

Sursa: ZF

Lasă un răspuns